Intotdeauna am crezut ca exista in lumea asta lucruri care te marcheaza pentru totdeauna. Totdeauna, in toata deplinatatea sensului acestui cuvant - intotdeauna.
Am crezut ca un sarut ramane intotdeauna pe buzele tale. Ca o mangaiere intotdeauna pe talia ta. Intotdeauna am crezut in totdeauna.
Si, desi crezand cu toata sinceritatea in toate astea, am incercat sa schimb lucrurile. Clasic, as zice! Am incercat sa rescriu saruturi cu altele, mangaieri cu unele noi. Am incercat sa sterg amintiri si implicit, amprenta lor asupra mea... Mai tii minte cand am fost impreuna pentru prima data la "barul nostru" de pe straduta aceea mica, in panta? Ei, nu-i nimic, caci acea prima data am sters-o cu toate celelalte dati in care am mai fost acolo, la inceput tot cu tine, iar mai apoi cu altii...
Ei, ei, rezultatul?... Amintirile nu se sterg integral, asa cum as fi vrut eu... Doar se pun una peste alta, intr-o stiva infinita. In care intrarile cele mai recente sunt doar mai usor accesibile. Nu neaparat mai importante.
Ce nu pot nici eu, nici nimeni sa evalueze este influenta tuturor elementelor din stiva asta asupra prezentului. Dat fiind ca psihologii explica toate problemele din prezent prin intamplari din copilarie, hai deci sa recunoastem ca memoria nu se sterge. Si in nici un caz sa nu reducem la zero influenta elementelor din baza stivei... Ca nu facem decat sa ne ferim de dracu si sa dam fra-su!...
Dar ce bine ca timpul trece...!!
PS: Mda, si sa imi mai zici ca dupa tot procesul asta cu
1. cred in totdeauna,
2. hai sa stergem amintirile si
3. totusi sa nu minimizam efectele de bord ale amintirilor reprimate
nu sunt un exemplu clasic de personalitate cu extreme. Hah! Si cand ma gandesc ca am fost acuzata ca as fi prea monotona!... Lol :-)
Sunt unii oameni atat de frumosi si atat de usor de iubit... Si oricat de evident mi se pare mie ca asa trebuie sa gandeasca toata lumea care ii cunoaste, imi dau seama ca asta este totusi o impresie cat se poate de subiectiva.
