When I was young, I used to admire intelligent people; as I grow older, I admire kind people.

[Abraham Joshua Heschel]

Obiceiuri proaste: despre stres si subestimare

Stresul este o obisnuinta. Un tic. Este un pattern de reactie intr-o situatie. Pe care il cunosti, pe care l-ai mai folosit, cu care te simti in largul tau. Pentru ca nu cunosti altul.

Stau si ma uit la oameni destepti, mai destepti ca mine, cum vorbesc, despre ce vorbesc, cum se poarta. Daca as auzi pe unii mai putini destepti vorbind ca cei destepti, daca as auzi aceleasi generalitati, spuse cu aceeasi relaxare, as spune ca sunti tampiti si ca se dau mari. Dar fiindca aici e vorba despre oameni destepti, pe care ii admir si ii sorb din ochi, nu imi permit nici sa gandesc asta.
Eu nu as spune in veci asemenea generalitati, pentru ca mi s-ar parea ca le infloresc. Ca zic de-astea, pentru ca nu cunosc si ca n-as fi in stare sa vorbesc despre detalii tehnice, concrete si dificile. Si ca as bate campii. Si ca sunt prea banale pentru interlocutorii mei, oricare ar fi aceia.

Subestimarea cronica. Cred ca si gandurile astea, sunt o obisnuinta si un tic, ca toate obiceiurile proaste.

Trage aer in piept si relaxeaza-te (ce cliseu!). Uita-te in jurul tau, la audienta ta, zambeste, vorbeste clar si asezat. Zambeste. Zambeste-le. Iti face placere sa ii vezi, sa le vorbesti. Uita-te la ei. Sunt oameni faini si iti place de ei.
Degaja. Emana. N-am sa spun pace, siguranta de sine, relaxare - cuvinte care si-au pierdut sensul, de-atata folosire, clisee. Dar. Degaja. Emana.

Zambeste-le. Sunt oameni faini si iti place de ei.

Mi-e dor de tine ca de mine insami...

As vrea sa te vad. Vino la mine candva, cumva. Noaptea, in visele mele...
Nu stiu ce ti-as spune, dar am atatea sa-ti spun!
Vino sa vorbim, stai cat sa ne recunoastem, ramai un pic mai mult si vom vorbi.

Te chem de-atata timp... in gandul meu, in visele mele, in lumea mea.
Te chem de-atata timp...