Zambeste!

Zambeste, mai fata!

Nimic nu uram mai mult decat cand mi se zicea asa. Si slava cerului, mi s-a zis de multe ori asa la viata mea...

Una din cele mai clare amintiri este de cand eram mica si ma duceam la ora de pian imbracata in geaca mea de fas alb cu rosu, baticutz alb cu buline rosii la gat si bascuta pariziana rosie pe cap, mapa cu partiturile sub brat... probabil ca aveam si parul prins in 2 codite, ca asa il aveam mai tot timpul in vremea aceea... Si aproape ce ajunsesem in fata scolii, ma opresc 2 doamne (gen bunicute cochete) care imi zic: "Zambeste, fetita, ca esti frumoasa!"... Acum ma gandesc ca m-or fixat cu privirea de departe si m-or fi discutat bine pana ce au ajuns in dreptul meu :-) Si in aceeasi zi, dupa ce am ajuns la ora de pian, asteptam pe sala sa inceapa ora si a trecut o profa pe langa mine (nu o cunosteam decat din vedere) si mi-a zis acelasi lucru... De 2 ori in aceeasi zi.

Iar cea mai recenta data cand mi s-a zis sa zambesc un pic eram la ski, anul asta. Coboram o panta ingrozitoare, in afara pistelor, printre brazi si damburi. Si am trecut pe langa prof cand mi-a zis sa ma mai relaxez putin si sa zambesc. Fix de asta nu imi ardea!

Si intotdeauna m-am intrebat de ce mi se zice asta. Pentru ca sunt mult prea urata cand sunt serioasa si oamenii nu vor sa ma mai vada asa? Sau pentru ca atunci cand zambesc sunt asa frumoasa, ca oamenii vor sa imi mai vada acea fata?

Iar ca simplu principiu, ma enerveaza sa zambesc doar ca sa multumesc gloata, la comanda sau cand nu simt asta. Multe printzipii, dom'le...

Imbatranim

Da, asta se intampla. Si cu mine si cu cei din jurul meu. Bine macar ca o facem impreuna...
Pe de alta parte, de fiecare data cand ne revedem ne numaram ridurile si kilogramele unii la altii si speram din tot sufletul sa nu le avem noi pe cele mai multe. E un fel de concurs mascat... pervers concurs...

Concentrare

Am probleme de concentrare si de memorie.
Ma intreb daca chiar sunt reale sau exagerez?...

Incerc sa scriu. Sa redactez. Incep o propozitie si nu stiu ce vreau sa scriu in ea. Dar o incep totusi caci altfel mi se pare ca as uita si inceputul. Apoi ma opresc, pentru ca nu stiu ce vroiam sa spun. Incerc sa o continui, construind-o un pic cate un pic, cuvant dupa cuvant... dar la sfarsit nu e decat, in cel mai bun caz, o constructie buna gramaticala, dar nu transmite mesajul. Mesajul.

Si asa ajung ca propozitiile mele sa fie in mare parte un colaj din alte propozitii intalnite in alte parti. Plagiat... in proportie mare.

E greu a naibii!...

Presiune sociala

Ma intorc oarecum la acelasi subiect: casatoria.

Mi se pare ca toate fetele de 20+ de ani isi doresc asta. Exista cumva, undeva intiparit in subconstientul feminin romanesc (zic asa, ca poate e diferit la alte natii) ca "trebuie sa te casatoresti". E un scenariu clasic, prin care trebuie sa treaca toata lumea, si prin care toata lumea isi doreste sa treaca (iar cand zic "toata lumea", ma refer, evident la "toate fetele"): liceu, facultate, casatorie, copii =>;... om "la casa lui".
In fine... exista diverse psihologii. Nu toate fetele gandesc asa. Dar multe o fac...

Nu stiu de ce e asa. Chiar nu stiu...
Nu imi vine sa acuz mamele. Si nici mass-media. Poate as acuza bunicile. Si "societatea", ca suna suficient de general, cat sa nu stii ce anume se ascunde in spate. Dar clar... e efectul unei presiuni sociale.

Si apoi iti trece. Dupa ce la 20+ de ani nu te-ai casatorit cu cel care bagai mana in foc ca iti e alesul inimii, sufletul pereche, dragostea adevarata si eterna, Fat-Frumosul... ce mai, sortitul! A se citi cel ales de la inceputurile lumii prin farmece ceresti sa iti stea tie alaturi... harazitul :-) Dupa aia iti trece. Si bine, Doamne, ca iti trece! Ca asa, cu mintea proaspat venita la cap, poti sa vezi problema din perpectiva, mai relaxata. Si poti sa analizezi rational institutia matrimoniala, cu toate +urile si -urile ei. Fiind mai detasata, ii vezi mai clar avantajele si dezavantajele, ajungi sa iti dai un raspuns mult mai convingator la intrebarea "tu vrei sa te casatoresti?", iar imaginea pe care ti-o faci despre "ce inseamna sa fii casatorit" e mult mai realista.

Mi-ar place atat de mult sa pot schimba tipul asta de gandiri gresite ale atator pushtoaice... Dar probabil ca intelepciunea vine cu varsta si nu exista metoda prin care sa o grabesti.

Nu degeaba am zis de atatea ori ca mi-ar fi placut sa ma nasc batrana si sa traiesc in sens invers :-)

Dupa 10 ani

Obisnuiai sa o tii de mana si sa ii spui ca o iubesti. Ai plans atata dupa ea... Si ai declarat hotarat ca atunci cand te-a lasat, ti-a marcat viata pentru totdeauna. Si cunoscandu-te, intr-adevar, cred ca asa e...

Acum ca i-ai vazut pozele de la nunta, fericita langa tipul pentru care te-a lasat... Ai inceput sa ii privesti mai cu atentie barbia dubla si cele cateva kg pe care le-a pus de atunci si sa te bucuri cu un ranjet de hiena ca "ce bine ca nu esti tu in locul mirelui". Si bineinteles ca  nu ai uitat sa adaugi ca arata "ca o vitzica"...

Ea, prima ta iubire? Ea, fata dupa care ai plans atata? Ea, fata care ti-a schimbat viata total, caci o data cu ea, ti-ai pierdut si prietenul cel mai bun si increderea in oameni si tot? Tocmai ea?... O "vitzica"? Asta e tot ce a mai ramas din tot ce a fost? Unde sunt toate calificativele care descriu tot ce ti-a placut atata de mult la ea? Caci, ma gandesc eu, ca lucrurile care ti-au placut la un om iti vor placea intotdeauna... Unde s-au dus toate, ca sa mai ramana atat de putin? Caci, evident, nici respectul nu mai e. Si probabil ca tocmai asta ma ingrozeste cel mai tare...

Javra!

Ca in liceu...

... nu va mai fi niciodata.
Atunci oamenii ma iubeau si ma apreciau. Si a fost o surpriza cand am descoperit asta, desi nu am inteles niciodata de ce... Poate ca nici acum nu inteleg ce faceam in afara sa nu urasc pe nimeni si sa imi vad de treaba mea. Ahh... si ce mai faceam era sa incerc sa imi ascund la maxim nebunia. Si cred ca am reusit destul de bine fata de marea majoritate. Iar cei care au intuit-o, m-au iubit si mai mult.

Nu am facut niciodata parte dintre "popular girls" din liceu. Si m-am aratat intotdeauna indiferenta in fata lor si a tot ce insemna "mondenitate" la nivelul liceului... Nu eram la curent cu nimic. Dar aveam intotdeauna pe prietena mea care era la curent cu tot, asa ca nici nu aveam nevoie...
Dar daca ma gandesc mai bine, eram a "kinda-popular girl" la mine in clasa :-)

Acum suntem indiferenti cu totii... Nu ne mai iubim ca pe vremuri. Acum ne respectam, in cel mai bun caz...