Esti frumoasa!

...spuse el dupa ce m-a privit cateva clipe cu ochii putin umezi de emotie sau putin sticlosi de vin rosu acru, de tara, timp in care mi-a cuprins toata fata cu privirea-i, incercand parca sa si-o intipareasca profund in sine. "Esti frumoasa!... uita-te la mine si crede-ma, ca ti-o spun cu toata sinceritatea!" spuse el din nou, oarecum mandru de mine, de mine ca si de copilul lui, copil pe care cine stie cat timp il va mai vedea crescandu-i in fata ochilor, inainte de a-i inchide iremediabil.
De fapt nu, nu cred sa se fi gandit astfel... sau nu la nivel constient. Caci nimeni nu se gandeste ca chiar va muri atunci cand, desi cu 6 luni in urma i s-a descoperit un cancer, la ultimele analize totul a iesit bine. Oamenii sunt optimisti. Iar cand nu sunt, mimeaza. Si e bine asa, zic eu...

"Esti frumoasa!", mi-a zis apasat, incercuindu-si cuvintele cu o tacere care le-au facut sa sune mai clar. In mine, in aer... Primul instinct a fost sa o cercetez rapid pe sotia lui, sa ii citesc ceva in ochi - aprobare, dezaprobare... invidie. Nu stiu ce am citit. Poate ca mai mult am vrut sa cer ingaduinta, decat sa citesc ceva. In fine... mi-am lasat ochii in jos si am zambit. Caci nu, nici pana acum nu stiu cum sa reactionez atunci cand cineva imi zice "Esti frumoasa!"...

A fost ultimul 1 iunie inainte ca baiatul lui sa plece la facultate. Copiii cresc. Timpul trece...