Obstacole

Povestea "saritului pe lada cu rostogolire"
Eram in clasa a 5-a la ora de sport cand am invatat cum sa ne rostogolim pe lada, facand o saritura inainte. Ni s-a aratat, ni s-a explicat, am fost pusi la coada si ni s-a zis "dati-i drumul!". Unii au sarit bine, unii mai cu frica, altii au sarit ca si cum toata viata numai asta facusera. Eu am sarit bine, dupa multe chitzaieli, mieunaturi si alte prostii inainte, dar am sarit bine.
Am sarit bine, dupa care am mai tras o portie de chitzaieli si mieunaturi... ca mi se parea greu, ca mi-era rusine de colegii baietzei ca trebuie sa ma rostogolesc cu fundul in sus, ca e prea sus lada, ca nu pot asa repede, ca daca fac mai incet nu mai am suficienta viteza ca sa mai fac si rostogolirea... in fine, prostii "de fetita".

Si dupa ce m-am pregatit singura asa bine sufleteste... nu am mai reusit sa sar. Pentru ca totul devenise prea greu, lada prea sus, fundul meu prea mare, baietzeii prea galagiosi si cu prea multe mishto-uri in program...
Si nu am mai putut sari. Nu am mai putut sari niciodata.

Si acum stau si ma gandesc la viata mea de acum si la toate lazile pe care le intalnesc si peste care trebuie sa sar.
Si in continuare... de cele mai multe ori, ma comport la fel, ca atunci in clasa a 5-a. Si as vrea atat de mult sa nu mai fie asa... sa nu mai fie asa!!!

Imi este frica. Sunt aceeasi fricoasa.