In varful pantei

I-au zis toti ca trebuie sa urce pana acolo sus, ca acolo sunt partiile mai faine, zapada mai buna, distractia mai mare... Toti i-au zis asa si toti au facut asa, doar nu era sa ramana singura de fraiera in vale, la cabana, asa ca...
Cand au ajuns sus, au intrat sa bea un vin fiert la caldurica. Cand au iesit, telescaunul nu mai functiona pentru ca vremea de "acolo sus" era prea urata ca sa se mai urce. Singura problema era ca ei se aflau deja "acolo sus" si nu aveau incotro decat sa coboare...
Cum telescaunul nu mai functiona, nu mai era nimeni care sa fi urcat si deci partiile erau pustii... Doar ei si albul... doar ea si panta...

Si i s-a facut frica. O frica din aia care te paralizeaza si tot ce iti doresti e sa fii in orice alt loc din lume in acel moment decat acolo unde esti. Cand iti doresti sa se termine, sa te trezesti, cand nu vrei, nu mai vrei, nuuu maaaii vreeeeeeeeiii...
Cand stii ca nu stii sa cobori pe skiuri, cand panta e mai mare decat te asteptai, vantul mai sfichiuitor, zapada mai inghetata, cerul mai aproape si capatul atat de departe... Cand iti dai seama in sfarsit ce vroiau sa zica cei care ziceau ca "pe munte esti intotdeauna doar tu si muntele"... Singura, atat de singura...

Si ti-e atat de clar, datele problemei sunt simple: esti tu si panta, iar ceea ce trebuie sa faci e de asemenea banal: sa cobori. Care e problema? Ce nu intelegi?!...
Dar se opri. Si incepu sa planga... Lacrimile o intepau din spatele ochilor si desi stia ca "nu serveste la nimic" (Doamne, ce ura expresia asta!), nu putea sa isi opreasca lacrimile. Si pe deasupra era si o situatie destul de penibila, caci ceilalti pareau in largul lor si nu vroia neaparat sa cada in rolul de "fetita care plange". Dar a plans. A plans...

Dupa ce a atins fundul sacului, dupa ce a plans de "mai jos nu se putea cobori", dupa ce a ajuns in punctul in care nu mai avea unde sa mearga decat in sus... A inceput sa coboare panta. Nici nu conteaza cum a coborat-o, bine, rau, usor, greu, incet, repede... ce conteaza?!... A coborat-o!


Senzatia de "a fi in varful pantei" e sportul meu extrem zilnic. Daca cobori de mai multe ori aceeasi panta, uneori incepe sa devina mai usor. Dar doar uneori. Cu timpul inveti sa iti inghiti lacrimile si uneori chiar sa glumesti... Dar nu e decat teatru, iar adevarul ramane mereu acelasi: esti in varful pantei si trebuie sa cobori. Ma intreb cum gasesc unii placere in a cobori pantele? Sau e doar un alt teatru?...

PS: In povestea originala, personajul principal nu sunt eu, iar skiurile erau snowboard. Dar panta e intotdeauna aceeasi.