Zambeste!

Zambeste, mai fata!

Nimic nu uram mai mult decat cand mi se zicea asa. Si slava cerului, mi s-a zis de multe ori asa la viata mea...

Una din cele mai clare amintiri este de cand eram mica si ma duceam la ora de pian imbracata in geaca mea de fas alb cu rosu, baticutz alb cu buline rosii la gat si bascuta pariziana rosie pe cap, mapa cu partiturile sub brat... probabil ca aveam si parul prins in 2 codite, ca asa il aveam mai tot timpul in vremea aceea... Si aproape ce ajunsesem in fata scolii, ma opresc 2 doamne (gen bunicute cochete) care imi zic: "Zambeste, fetita, ca esti frumoasa!"... Acum ma gandesc ca m-or fixat cu privirea de departe si m-or fi discutat bine pana ce au ajuns in dreptul meu :-) Si in aceeasi zi, dupa ce am ajuns la ora de pian, asteptam pe sala sa inceapa ora si a trecut o profa pe langa mine (nu o cunosteam decat din vedere) si mi-a zis acelasi lucru... De 2 ori in aceeasi zi.

Iar cea mai recenta data cand mi s-a zis sa zambesc un pic eram la ski, anul asta. Coboram o panta ingrozitoare, in afara pistelor, printre brazi si damburi. Si am trecut pe langa prof cand mi-a zis sa ma mai relaxez putin si sa zambesc. Fix de asta nu imi ardea!

Si intotdeauna m-am intrebat de ce mi se zice asta. Pentru ca sunt mult prea urata cand sunt serioasa si oamenii nu vor sa ma mai vada asa? Sau pentru ca atunci cand zambesc sunt asa frumoasa, ca oamenii vor sa imi mai vada acea fata?

Iar ca simplu principiu, ma enerveaza sa zambesc doar ca sa multumesc gloata, la comanda sau cand nu simt asta. Multe printzipii, dom'le...