Parvenitism

Mult timp nu am stiut ce e aia. Pana cand am citit in aceeasi vara, pe nerasuflate 3 carti pe aceeasi tema: Rosu si Negru, de Stendhal, Bel Ami, de Maupassant si Ciocoii vechi si noi, de Nicolae Filimon. Si atunci am inteles. Teoretic.

Recent am auzit o poveste a unei tipe pe care o chema cu 2 de "de" in numele de familie, de origine franceza (dupa tata) si vietnameza (dupa mama), care vroia sa se casatoareasca cu un francez, dar care saracul nu avea nici un "de" la nume (deci fara sange nobil). Si culmea, mama vietnameza (!!) nu era de acord cu aceasta casatorie. Pe ce motiv? Ca baiatul nu era de vita nobila (ca ea!)! In fine, whatever.

Iar de curand mi-am luat si examenul practic. Caci am fost capabila sa identific singura si pe loc o dovada spontana de parvenitism. Trist moment! Trist, caci nu ma asteptam la asta de la x. Stiam bine ca scopul suprem ii este sa se integreze 200% in societatea franceza, caci, asa cum motiva, atata timp cat traiesti in Franta, nu poate fi decat practic si nu poate sa iti faca decat bine aceasta atitudine. Sa vorbeasca perfect franceza, sa nu mai aiba deloc accent, sa fie la zi cu cultura de masa franceza (presa, emisiuni radio si tv), sa aiba o opinie avizata asupra politicii franceze. In fine, hai sa zic "de ce nu?"...
Dar de ce sa capeti astfel de obiceiuri frantuzesti si sa nu mai ai incredere in prietenii tai romani? De ce sa fii automat de acord cu tot ce zice francezul? De ce brusc, pe toate gentile tale sa scrie L... (firma definita ca fiind cea mai accesibila dintre firmele scumpe)? De ce sa ai pe maini numai diamante? Si din nou, hai, nu zic nu, bune si astea, dar de ce numai astea? Pana la urma... in fine, dupa cum ziceam, whatever.

Poate mi se pare, poate ca exagerez, poate ca sufar degeaba. Sau poate ca pur si simplu nu e treaba mea! Dar uite asa, sufar si imi pare rau si mi-e ciuda! Caci mi se pare ca Franta mi-a furat un prieten. Ca si cum as fi avut de unde...

Concluzie: Am sa fiu o prietena model si am sa fiu fericita pentru prietenii mei care isi gasesc fericirea. Fie ea si in diamante sau in Louis Vuitton. Caci e mai important ca au gasit-o decat unde au gasit-o, nu?...
Totusi povestea asta ma intristeaza. Si ma enerveaza ca am pierdut 2 zile de tristete pe asa ceva... Sper sa ma imunizez cu timpul...