Imi amintesc reactia pe cat de brutala, pe atat de fireasca pe care am avut-o o data in liceu, cand am asistat la o mica barfa incinsa de niste baieti din clasa despre alte fete din clasa (care nu erau prezente, bineinteles). Reprosurile erau absolut puerile - comentau despre dimensiunea fundului, kilogramele castigate recent si felul in care radeau - barfa clasica as zice. Nu trasaturi de caracter nesuferite, ci detalii fizice, pe care ti le-a dat Dumnezeu, pe care nu poti sa le schimbi nici sa vrei, ci doar sa le accepti.
M-am socat si m-am cutremurat si m-am ridicat si-am plecat de-acolo.
Si primul gand care mi-a trecut prin cap a fost: de mine oare ce zic cand nu sunt acolo? Ei bine, nu am aflat niciodata si nici nu vreau sa aflu vreodata.
Caci vorbele astea rele... barfa asta... nu am stiut niciodata cum sa o abordez. Nu am stiut sa o las sa curga pe langa mine fara sa ma atinga, sa nu o pun la inima. Nu am stiut sa accept niciodata ca "gura lumii e spurcata, mama draga"... sau "lasa, duca-se pe pustii, ca nu se merita sa iti faci tu sange rau din atata lucru"!... Cum, cum sa nu bagi in seama asemenea lucruri? Ca poate a zis asa ca am facut eu ceva rau si poate ar trebui sa imi cer scuze? Ca poate avea dreptate cand a zis ca bluza aia nu imi vine bine (chiar daca a spus-o in dulcele stil barfitor, gen bluza/culoarea/modelul/surasul ala de parasuta/hamesita/ingrata/snoaba) - caci da, dupa o faza din asta eu tot sunt in stare sa ma consum si sa ma gandesc ce am facut rau de-am suparat zeii.
Eu nu barfesc. Iar foarte rarele ocazii cand imi scapa vreo vorba spusa mai cu ciuda le regret amarnic. Si nu ma iert. Si regret si acele momente cand vorbele imi sunt rastalmacite in vreun context anume sau de persoane binevoitoare. Iar uneori rastalmacitorii astia binevoitori sunt si mai periculosi, ca nu stii ce vorbe-ti pot pune in gura si ce poate iesi la final.
Si nu, cu toata frica mea, nu m-a ferit Dumnezeu de oameni cu gustul rautatilor spuse gratuit. Am avut parte si mai am inca, si nu prea am ce sa fac.
Si da, uite ca sufar ca un copil prost atunci cand se bucura Xuleasca, prietena lui Barfulescu, ca as avea burta si ca as purta tricouri mult prea scurte - Really?!
In proportie de 99% barfa nici macar nu este adevarata. De obicei e spusa doar pentru ca Xuleshtii nu ii place fata celui barfit, din diferite motive. Sau doar de-a dracului, sau din gelozie, sau din plictiseala, sau pur si simplu ca sa faca rau. Pentru ca da, si asta e un hobby.
Asa ca tot ce imi doresc eu e sa nu aflu. Pentru ca cica as fi prea naiva sa imi doresc sa nu fiu barfita...
Si ce imi mai doresc eu e ca atunci cand o sa ma fac mare, sa nu mai pun totul la suflet. Ca sufletul vreau sa mi-l incarc numai cu bunataturi, n-am loc si de mucegaiurile altora...
No comments:
Post a Comment