Citesc povesti cu iz de de demult.Citesc scrieri de femei. Povesti interbelice si imediat de dupa. Citesc despre fosti industriasi, fosti mosieri, fosti bancheri, fosti mari comercianti si fosta mare burghezie. Citesc despre bijuterii scumpe, titluri nobiliare si case ulterior nationalizate, din alea cum mai vad printr-o curte in spatele vreunui castan si ma gandesc ca ce splendoare de casa trebuie sa fi fost si inca mai este...
Si orice as citi care se desfasoara in acea perioada, inevitabil gandul ma duce la bunica mea. (Si inevitabil imi mai apare cate o lacrima pe obraz.) Bunica mea, care n-a fost decat fiica de fierar si croitoreasa care nu stiau sa citeasca, dar care a ajuns avocata si s-a maritat pe la vreo 30 de ani cu un domn inginer constructor cu 7 ani mai mic ca ea. Da, fix asa!
Din toate titlurile alea nobiliare din povesti, in realitate mi-a ramas "sunt nepoata de avocata". Sau si mai simplu: "sunt nepoata ei". Iar din bijuteriile pretioase, de la bunica mea nu mi-a ramas decat o brosa mare, cu pietre maro-aurii. Din sticla. Pe care o iubesc atat...
Caci fiecare bijuterie are povestea ei. Si fiecare poveste, eroul ei.
Iar brosa asta ascunde povestea ei, eroina mea, bunica.
No comments:
Post a Comment