Nu inteleg cum se poate sa iubesti pe cineva pana la pierdere de sine, ca dupa aia, gata!, asta sa fi fost tot. Ajunge sa ti se para asa, ca un vecin de isprava sau ca un verisor indepartat cu care te jucai cand erai mica. In cel mai bun caz ramane un fel de duiosie, care te face sa vrei sa ii dai parul din ochi la o parte sau ii asezi cravata. Nimic mai mult...
Si ce mi-ar place sa fie asa de fiecare data!...
Caci mai sunt si alte cazuri, in care il ocolesti, te uiti in directia opusa si te feresti... Se poate sa fie de frica si sfiala ca ochii lui or sa iti reaprinda flacara in suflet, sau sa fie de frica, pur si simplu...
Eu votez totusi cu duiosia... :)
No comments:
Post a Comment