Am incercat sa ma linistesc amintindu-mi de cum era inainte de auditiile de pian si de profa mea :-)
Ma tinea linistita pe scaun langa ea tot timpul inainte si asa eram obligata sa ma concentrez la ce se canta in momentul ala. Sau cu alte cuvinte, sa nu ma gandesc la mine si la piesa mea.
Iar apoi cand venea randul meu, punea mana pe mine si ma strangea usurel, zambindu-mi incurajator si ferm. Nu imi amintesc sa imi fi zis ceva... Nu erau cuvinte ca bafta, noroc, iti tin pumnii sau alte variante mai lungi. Cred ca nu imi zicea nimic. Dar zambetul ei spunea un "Hai!" hotarat. Si atat.
Deveneam serioasa, imi relaxam umerii si mainile, imi reglam respiratia, pentru cateva secunde incepeam sa imi cant in cap piesa, mai respiram o data adanc si incepeam. Si de acolo totul incepea sa curga, ca ceva ce nu ar fi putut niciodata fi altfel decat asa cum cantam, natural, ca intr-o curgere de apa.
Si tot ce trebuia sa fac era sa o las sa curga. Mintea trebuia sa imi fie goala de orice gand. As zice poate goala de orice alt gand, dar nu e chiar exact. Pentru ca muzica nu era un gand in sine. Era o eliberare de orice altceva, o relaxare, o golire a mintii si o plutire.
Daca piesa nu era suficient de bine asezata, atunci da, plutirea putea fi brusc intrerupta cu o nota falsa. Si de multe ori nu mai stiam unde ramasesem si cum sa continui pentru ca pana atunci nu facusem decat sa plutesc. In muzica...
Cred ca de asta muzica poate fi o terapie. Pentru ca daca stii sa te lasi, te poate rupe de orice altceva... Si cu totii vrem sa ne rupem uneori de orice altceva...
[Fantasy in D minor, K 397, by Mozart]
Fetita asta are 10 ani. Eu aveam 8. Si sper ca si la mine suna atat de bine... :-)
No comments:
Post a Comment